Recenzie de carte: ”Viața pe un peron”, Octavian Paler

Ideile din cartea ”Viața pe un peron” sunt ideile nu a unui ”om de geniu” ci ale unui om simplu. Un om care încă din liceu s-a făcut remarcat, mai ales la obiectele filozofie , latină , elină, fiind declarat ”Promovat cu laudă”. Activitățile sale de pînă la 1985 erau în cadrul statului comunist puternic politizate , fiind ulterior persecutat de Securitate datorită viziunilor sale pro-occidentale și de critica la adresa Partidului Comunist și a lui Nicolae Ceaușescu. Până la un punct, viaţa sa nu diferă de viaţa celor din generaţia căreia îi aparţine. În 2005 a primit Premiul Opera Omnia al Uniunii Scriitorilor. Este vorba despre Octavian Paler Ar fi avut acum 89 de ani, dacă nu s-ar fi stins din viață la vîrsta de 80 de ani. Acolo e o viață pe un (alt) peron.
Jurnalistul român Șerban Cionof a precizat în unula din anchetele sale jurnalistice: ” Când rostim numele lui Paler, gândul se duce la domnul acela de o rară distincţie, pe al cărui chip se citea o adâncă tristeţe..... Mai târziu, am înţeles pricina tristeţii şi sensul vorbelor sale: "Ceilalţi lupi m-ar sfâşia dacă ar şti că urletul meu e în realitate un plâns." ”.



Despre romanul "Viaţa pe un peron", apărut în 1981 , criticul Daniel Cristea Enache a pronunțat consideraţii demne de toată atenţia. Acesta este și autorul unui volum de convorbiri cu Octavian Paler, în care afirmă: ” De fapt, trenul este mai mult decât un personaj, este o metaforă şi un simbol în jurul căruia se orânduiesc, deopotrivă, viaţa şi visele celor două singurătăţi paralele, personajele cărţii. ”

Într-un interviu acordat în 2006, Octavian Paler a declarat:"Mă exasperează bolile mele. Sunt în zodia racului, un introvertit. Totuși nu există experientă careia să nu-i poți supraviețui dacă ai curajul să înfrunți viața." Despre aceste lucruri a vorbit și în ”Viața pe un peron” încă în 1981.

Cartea lui Paler a fost numită cea mai reprezentativă operă românească a literaturii postbelice. Opera s-a născut din agresiunea unui sistem totalitar care a pus în funcțiune mecanismul zdrobirii individului. Cu acest roman, Paler a întrerupt șirul scrierilor sale non-ficționale. Spre deosebire de celelalte opere ale sale ( „Drumuri prin memorie” , „ Polemici cordiale” , ”Apărarea lui Galilei”), „Viața pe un peron ” reprezintă o construcție speculativă bazată pe proză de ficțiune ce vine să opună rezistență regimului comunist prin meditații existențiale, morale și culturale. Datorită faptului că a fost scoasă la tipar de mai multe ori, recent a fost inclusă și în colecția de cărți ”Biblioteca pentru tine”, colecție care se bucură de o atenție sporită din partea tinerilor. Totuși, regăsim opera și în format electronic, pentru iubitorii de citit on-line.

În carte sunt prezente întrebările retorice, adresările directe la persoana I singular sau plural, întrebări către cititori, multe aberații intrigante la care cititorul caută  cu diperare să le găsească o logică. Și nu pentru că i-ar fi străine. Dimpotrivă.  Mărturiile prea sincere tind să pară scandaloase, dar foarte cunoascute oricărei ființe umane, lucru pe care o să îl demonstrez în cele ce urmează.

Personajul central este fără nume. De aceea am să îndrăznesc să îl numesc în continuare EL.  

Se prezintă a fi o persoană nu chiar atrăgătoare: cu barba nerasă și părul netuns de multă vreme, cu mîinile tăbăcite de vînt și soare. ” In rest, nu ştiu ce să vă mai spun despre chipul meu, decît că aş vrea să fiu şi eu alături de dumneavoastră, într-o cameră normală; înainte de orice altceva, m-aş bărbieri, n-aş mai sta cu barba asta nerasă care mă îmbătrîneşte, deşi n-am decît patruzeci şi unu de ani...” Aceste mărturii sincere de face să credem că EL este , sau cel puțin a fost un om oarecare ca noi toți. Destinul, însă, l-a făcut să ajungă în împrejurări distincte de cele în care ne aflîm noi. Scrie din singurătate, scrie pentru că altfel ar muri. ”Nu vreau să vă conving de nimic, domnilor, şi de fapt nu vreau nici măcar să mă credeţi. Pur şi simplu vă rog să mă ascultati.”

Scire pentru că îi este frică că dacă nu ar mai vorbi, ar fi victima gării. ”Dacă m-aș opri , mi-ar fi greu să-mi mai mișc buzele. Ele ar deveni de sticlă. Și m-aș teme să nu le sfărîm.” Este un personaj care trăiește după formula ”vorbesc, deci exist”. Gara s-a transformat într-un confesional.

Instantaneu oricărui cititor îi vine în gînd întrebarea: Cîte din cele scrise sunt realitate? În ce măsură substratul factologic al cărții este adevărat. ?  După 40 de pagini de lectură, ne liniștește o frază: ”Bănuiesc, domnilor, că-mi cîntăriţi afirmaţiile, întrebîndu-vă ce e adevărat în ele. Nu vă grăbiţi să trageţi o concluzie, vă rog.”  Substratul factologic este  unul care se bazează pe amintiri. Cîte din aceste amintiri sunt adevărate și cîte sunt rodul imaginației? Totuși El ne asigură că nu se joacă cu cuvintele.

Și ca în orice carte, există și o Ea. Spre deosebire de El, ea are un nume: Eleonora, chiar dacă EL îi spunea ”fetițo”. S-a aflat cîndva cu EL în aceeași gară, dar a plecat.  Ambii au fost împinșide destin  în această gară din situații în care singura scăpare este să pleci, situații în care îți dorești să mergi continuu pînă la  infinit, pînă nu mai știi unde te afli și nici cale de întoarcere nu mai este. Poveștile lor se asemănă oarecum.  Ambii așteaptă . ”Așteptările însă, sunt provizorii, chiar dacă pot dura o viață. De altfel, și viața este provizorie.” Așteptarea este un procedeu metaforic. Fiecare din noi este în așteptare. Fie că așteptăm ceva sau pe cineva. El spune că ”așteptarea este o meserie care se învață, așa cum pictorul învață să își amestece culorile.”

Tot așteptînd, el și-a făcut un decalog, la care se întoarace ori de cite ori îi este greu. Acest decalog este salvarea lui. El îi dă putere să reziste, pentru că este mai ușor să îndeplinești ceva ce ți se poruncește decît ceva ce îți este sugerat. 

Reflecțiile asupra propriei sale vieți îl face să ajungă la cîteva concluzii sugestive pentru cititor:

1.      Probabil nu mergem înainte din dragoste de viată, ci pentru ca nu avem de ales.

2.      Unii oameni (victime) sunt mușcați din față, alții din spate.

3.      ”Ajungem într-un punct al vietii in care ne dăm seama ca traim intr-o minciună aurită. Fericire? Lumină? Frumusețe? Gogoși! Cacialma domnilor! ”

4.      ”Poate că trenul pe care îl așteptăm nici nu există. L-am născocit noi ca să avem ce aștepta. Ne-am pironit singuri aici. ”

5.      Viața este o stare de tranzit între naștere și moarte.

6.      Oamenii au frică de a merge mai departe. ” De fapt, într-un fel, totdeauna am trăit pe un peron cu privirea îndreptată spre o pădure. Şi totdeauna am ezitat să ajung dincolo de pădure. Am rămas pe peron sau m-am dus plin de entuziasm pînă la jumătatea drumului unde m-am oprit. Are vreun nume acest defect? Nu m-aş mira.”

7.      Oamenii nu privesc la cei ce se află lîngă ei. ”Am iubit lumea, dar am iubit-o pentru că existam eu în ea. N-am fost ani de zile decît un solitar diletant... Ştiţi ce este un solitar diletant? Unul care trăieşte în singurătate trăgînd cu coada ochiului la lume.”

Astfel, prin concluziile sale, prin situațiile în care s-a trezit, ne regăsim pe noi, cei ce îl citim, îl ascultăm. Ne regăsim în cel puțin jumătate din exemplele pe care le dă. Prin mărturisirea greșelilor pe care le-a făcut, nu tinde să își mărturisească păcatele, ci să nu îl săvîrșească pe cel mai grav dintre ele, acela de a nu mai dori nimic. Astfel, ne motivează, de fapt ne și îndrumă: ”Așa că vă rog, să mă ascultați în continuare.” Și îl asculți, în mare parte din obligație, pentru că nu poți să participi prin absența ta la săvîrșirea celui mai grav păcat a unui muritor de rînd.

Pasiunea Lui pentru frumusețea umană abstractă. Și astfel eșueaza și pasiunea noastra pentru frumusetea umană, dar nu neapărat, pentru că după cum am spus anterior, El nu ne cere să îl credem.  La fel e și cu dreptatea. E atîta nedreptate pe lume! Nedreaptă e și starea în care noi ne zbatem continuu să ocupăm un loc în trenul vieții. Suntem fericiți că am prins un loc la clasa I sau la fereastră. Alții sunt mai necăjiți, pentru că abia au izbutit să ocupe un loc în picioare pe culoar. Alții  nu au reușit nici măcar să se agațe de scări. Și astfel rămîn pe peron și așteaptă următorul tren. Totuși, indiferent de ce loc ocupăm în tren TOȚI suntem EGALI. Toți mergem spre aceeași direcție. Toți vom ajunge în același loc. În loc să privim unul la altul, să ne iubim, să ne cunoaștem, noi ne îmbulzim, ne  călcăm în picioare și ne dăm ghionturi. Asta este realitatea care înconjoară lumea Lui, dar și lumea noastră.

Spre  finalul cărții am așteptat ca EL să își ia viața. ” Nu, n-am să mă spînzur în sala de aşteptare. Chiar dacă dumneavoastră veţi declara la sfîrşit că nici gara nu există, că ea nu e decît nălucirea unei minţi rătăcite. Vă înşelaţi, domnilor, daţi-mi voie să vă spun de acum. Asemenea gări există. E plină lumea de ele.”  Și iarăși ne izbim de zidul realității. Cît adevăr se găsește în aceste cuvinte!

Pe lîngă concluziile sugestive, cartea îți dă posibilitatea de a-ți forma propriile concluzii. Și sunt sigură că de la caz la caz, fiecare cititor va avea concluzii diferite. Ale mele au fost simple, dar foarte importante. Omul trăiește atîta timp cît îi este frică. Fiecare din noi are Un Dumnezeu în sine și o Fiară. Calmul poate fi extrem de violent. Fără să stau pe gînduri, aceasta ar fi prima carte care mi-ar veni în minte ca cererea unui prieten mai mult sau mai puțin apropiat de a-i recomanda o carte bună, o carte de viață, o carte care își răscolește cele mai adîncite gînduri și emoții.

Fără să ne dăm seama am fost atrași într-o cursă pe tot parcursul cărții, și asta pentru că nu am ascultat o spovedanie, ci o pledoarie.

Finalul cărții este unul și mai intrigant decît mi-am închipuit,de altfel, cum sper eu că este și finalul recenziei mele:

”Plec, domnilor. Doamne, apără-mă de mine însumi.”